16 martie 2016
Secret de cititor II: Dorotheea Petre, la Biblioteca Națională 11 martie 2016
Joi, 10 martie 2016, de la 18:00, la cea de-a doua întâlnire din cadrul proiectului Secretul din carte, Doina Ruști a avut-o invitată pe Dorotheea Petre, câştigătoare, în anul 2006, a Premiului Special pentru Cea Mai Bună Actriţă – Festivalul de Film de la Cannes, pentru rolul principal din pelicula lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Prestația artistei a fost apreciată, de asemenea, anul acesta, în rolul din Miracolul din Tekir, în regia Ruxandrei Zenide, film distins cu trofeul The Emerging Swiss Talent Award, la Zurich Film Festival.
Respectând formatul întâlnirilor de joi seară, evenimentul a debutat cu un fragment, în lectura Dorotheei Petre, din povestirea Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție, publicată de J.D. Salinger în 1950, în prestigioasa revistă The New Yorker, și apărută în versiune românească la Editura Polirom, în 2001, în volumul Nouă povestiri.
Doina Ruști: În filmele americane, îi vedem adesea pe criminali cumpărându-și o carte. Aproape invariabil e vorba de romanul De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger – despre nonconformism, despre conflictul dintre adolescenți și adulți, despre dorința de a ieși de sub reguli, de a-ți găsi drumul rapid și pe cont propriu. Fragmentul pe care l-ai citit face parte din povestirea Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție. De ce oare aceste două concepte împreună?
Dorotheea Petre: Nouă povestiri e o carte pe care aș lua-o oriunde cu mine. Dacă aș fi nevoită să-mi fac bagajul rapid, să iau la repezeală o carte din bibliotecă, pe aceasta aș lua-o. Îmi sunt foarte dragi povestirile lui Salinger, scriitor cu o tehnică incredibilă, lejeră, dar plină de detalii revelatoare despre sensibilitatea personajelor. Îmi place stilul lui neprețios, aparent „la îndemânăˮ. […] Am citit pentru prima dată povestirile în adolescență, prima dintre ele fiind O zi perfectă pentru peștele-banană. N-am fost atentă atunci la toate detaliile. Mi-am dat seama de acest lucru la următoare lectură. Asta mi se pare uimitor la Salinger – pe măsură ce recitesc, îmi aduc aminte de ultima lectură și-mi dau seama că sunt detalii importante care încă îmi scapă. O zi perfectă pentru peștele banană mi-a dat senzația de spleen; am simțit că e vorba de un om foarte trist. Dumnezeule, mi-am zis, cine e scriitorul ăsta care a reușit, într-o povestire relativ scurtă, despre un bărbat care stă pe plajă și discută cu o fetiță niște banalități, să spună atât de multe despre nefericire?! M-a emoționat, am avut senzația că era acolo, lângă mine, și n-aveam cum să-l ajut...
Doina Ruști: Recitind de mai multe ori, cum spui, povestirea, ți s-a completat impresia de dezastru existențial în care se află personajul?
Dorotheea Petre: S-a completat în primul rând impresia că Salinger e un scriitor de geniu!
Doina Ruști: S-a întâmplat vreodată, în copilăria ta, să ajuți sau să ai iluzia că ajuți un adult?
Dorotheea Petre: Există o persoană care, atunci când eram mică, m-a învestit cu încredere și calități, o persoană pentru care însemnam totul. E vorba de bunicul meu; el a fost important în decizia luată să devin actriță. Îmi citea, în recita poezii. M-a ajutat să le înțeleg, nu doar m-a învățat să le recit, ci mi le și explica, mă făcea atentă asupra unor pasaje. […] Când aveam 12 ani, bunicul meu s-a îmbolnăvit. M-a întrebat dacă se va face bine, iar eu i-am spus că da, în speranța că îl voi liniști. Vedeam cum se agață de răspunsul meu, ca și cum eu i-aș fi hotărât soarta... Considera că-i port noroc. […] Mi-aduc aminte de o întâmplare absolut incredibilă cu bunicul meu. Aveam câțiva ani, citisem Punguța cu doi bani și eram absolut disperată să am și eu o asemenea punguță. Într-o zi, bunicul a venit cu o pungă în care pusese toate bijuteriile strânse într-o viață de bunica. Le-am luat și am demontat, una câte una, toate pietrele, pe care le-am pus într-o punguță. Mi-am făcut astfel o punguță cu nestemate! Am păstrat doar pietrele, pentru că mi se păreau frumoase; metalul prețios l-am aruncat, nu era important, s-a pierdut printre jucării. Între bijuterii era și un inel rusesc, cu un rubin în formă de romb. M-a fascinat – era mare, strălucitor, de un roșu închis, misterios. Mi-a venit ideea să-l pun sub limbă, să-mi dea puteri supranaturale. Chiar în acel moment, s-a întâmplat să mă strige o prietenă să ies la joacă. Cum am ieșit pe poartă, mi-a tras una după ceafă – Hai, mă, mai repede, ce făceai?! – așa că am înghițit rubinul! Îmi place să cred că a rămas înăuntru și mi-a dat puteri supranaturale…
Doina Ruști: În fragmentul pe care tocmai l-ai citit e vorba și despre abjecție. Ce înseamnă abjecția pentru tine?
Dorotheea Petre: Fiind actriță, îmi e greu să-mi imaginez că un om e abject. Din punctul meu de vedere, nu există oameni răi, ci doar oameni care suferă. Cred, prin urmare, că abjecția înseamnă să trădezi pentru foarte puțin… Au fost momente când eu însămi m-am simțit trădată. Oamenii au uneori tendința să se simtă trădați în absolut, fără să țină cont de circumstanțe, de ceea ce l-a împins poate pe celălalt să fie rău. Eu vreau să înțeleg de ce oamenii se comportă într-un anume fel. Din acest motiv sunt actriță. Pentru mine, abjecția e un cuvânt extrem de greu, de încărcat.
Doina Ruști: Care dintre personajele interpretate de tine s-ar apropia de tipul abjectului?
Dorotheea Petre: M-ar fi interesat să fiu pusă în situația de a construi un personaj cu o latură mai întunecată. Până acum n-am avut însă ocazia, am jucat doar personaje la polul opus. Eva, din Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, e o fată de 16 ani care are grijă de fratele mai mic; seamănă, într-un fel, cu personajul Esmé, pentru că e forțată de împrejurări să se maturizeze mai repede; e un personaj puternic, păstrând, în același timp, candoarea adolescenței.
Doina Ruști: Ce scriitori îți mai plac, în afară de Salinger?
Dorotheea Petre: Bret Easton Ellis, cu romanul American Psycho, Lionel Shriver, cu We need to talk about Kevin, Kurt Vonnegut, cu Abatorul cinci. Vonnegut e, în opinia mea, una dintre cele mai strălucite minți ale secolului XX. Sunt, de asemenea, fan Stephen King. M-a impresionat volumul lui de eseuri Misterul regelui. Despre scris (în original: On Writing: A Memoir of the Craf). O carte absolut fabuloasă. Pentru cine e pasionat de scris, de cărți, în general, Misterul regelui e de neratat. Aș adăuga și romanul-reportaj Cu sânge rece al lui Truman Capote. Am început cartea în tren, acum vreo 10 ani, plecând din București spre Constanța. Când am ajuns la destinație, am terminat-o de citit și am avut senzația că sunt alt om. Ulterior, am citit prefața în care Capote chiar scria: „Am vrut să scriu o carte care, dacă o citești, te va schimbaˮ. Cel puțin, în ceea ce mă privește, gândul lui Capote a funcționat…
În intervențiile avute în cadrul evenimentului, Dorotheea Petre a vorbit și despre istoria personală cu biblioteca familiei, unde, printre volumele care i-au deschis apetitul pentru lectură (inclusiv pentru lectura imaginilor) aflându-se Micul dicționar enciclopedic – un întreg univers, o întreagă bibliotecă „sinteticăˮ cuprinsă între două coperte, dar și cu biblioteca publică, evocând, în acest context, „incursiunileˮ întreprinse în Biblioteca din Eforie Nord, pe care frecventat-o în adolescență, în care drumurile și potecile infinite deschise de cărțile aflate în rafturi au compensat, de fiecare dată, senzația de „spațiu crepuscularˮ al sălii de lectură, privirea severă și vigilentă a bibliotecarei care, de fiecare dată, îi oferea mamei artistei un judicios „compte-rendu” asupra a tot ceea ce citea, asupra comentariilor pe care le făcea despre cărțile citite.
La eveniment a fost prezentă și Claudia Șerbănuță, manager al Bibliotecii Naționale, care a prezentat publicului invitata și care a formulat, în final, câteva dintre concluziile semnificative ale întâlnirii.
Realizat de Biblioteca Națională în colaborare cu Fabularia 8, TVR, Universitatea București, Facultatea de Arte a Universității Hyperion, Radio România Cultural și Inspectoratul Școlar București și având-o ca amfitrioană pe scriitoarea Doina Ruști, proiectul Secretul din carte își propune să readucă cititorii în biblioteci, să redeschidă gustul pentru lectură. Scriitori, artiști, oameni de cultură sunt invitați astfel, în cadrul proiectului, să citească și să împărtășească impresiile despre cărțile preferate. Întâlnirile au loc săptămânal, în fiecare joi, de la ora 18:00. Intrarea este liberă.
Următorul invitat al Doinei Ruști, în data de 17 martie 2016, este regizorul Paul Negoescu.